Isis- zeita magiei si a vietii

.

Isis

 

   

 

 

 

 

 

 

 

Zeiţa egipteană Isis
(pictură murală, cca. 1360 î.C.)

În mitologia egipteană, Isis este zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț. Soția și sora a lui Osiris, fiica zeilor Geb și Nut și mama lui Horus, Isis este una din principalele divinități venerate de vechii egipteni. Ea aparține Eneadei de la Heliopolis, iar în epoca elenistică a devenit protectoarea marinarilor.
Numele ei s-ar putea traduce prin "Regina tronului", ea fiind chiar o personificare a tronului faraonului și a puterii regale. Cu toate acestea, hieroglifa ei însemna la început "muritoare" și e posibil ca zeița să fie o sinteză a mai multor regine egiptene deificate.
Originile zeiței Isis sunt necunoscute, deși se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeități egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume. Prima mențiune a zeiței a apărut în timpul celei de-a Cincea Dinastie a Egiptului atunci când primele texte literare sunt găsite, dar cultul ei devine proeminent în istoria Egiptului Antic mai târziu, când Isis începe să absoarbă elemente de la alte zeițe din Orient. În cele din urmă, în perioada elenistă, cultul lui Isis s-a răspândit peste granițele Egiptului către Orientul Mijlociu și Europa. Se mai poate ca Isis să fi fost o fecioară numită Io, care a fost rapită de soția lui Zeus, Hera și trecând prin multe peripeții, aceasta a ajuns în Egipt, unde s-a căsătorit cu regele Osiris. După un mit circulând în Regatul Nou (1580-1100 î.C.) Isis a izbutit să afle numele secret a lui Ra, dobândind astfel puteri nemărginite asupra universului.

Originea numelui

Isis în hieroglife

,

Cuvântul Isis provine din numele grecesc Ίσις, care de asemenea a derivat de la denumirea originară egipteană a zeiței prin adăugarea la final a consoanei -s pentru a respecta terminația gramaticală specifică a substantivelor grecești.
Numele egiptean menționat în izvoarele istorice este ỉs.t și se poate traduce prin Tron sau Stăpâna tronului. Pronunția numelui este necunoscută deoarece sistemul de scriere al egiptenilor antici omite vocalele. Conform studiilor recente bazate pe limbile contemporane și dovezile lingvistice coptice, pronunția numelui lui Isis este *ʔŪsat (ooh-saht). Mai târziu, numele ei a supraviețuit în dialectul coptic ca Ēse sau Ēsi și la fel și în cuvintele compuse ce s-au păstrat în numele egiptene târzii cum ar fi Har-si-Ese (prin traducere "Horus, fiul lui Isis").
Pentru a cădea de acord, egiptologii au ales în mod arbitrar să pronunțe numele ee-set. Uneori, ei pronunță ee-sa, deoarece t-ul final din numele ei este o desinență specifică substantivelor feminine care a dispărut în ultimele etape ale limbii egiptene.

Mitologie

Isis la începuturi

Zeița tronului

În ipostaza inițială de regină deificată, cel mai important rol a lui Isis a fost la început protecția faraonului decedat. De aceea a ajuns să fie asociată cu ceremonialul funerar, numele ei fiind scris de peste 80 de ori în textele piramidelor. De asemenea se spune că ar fi mama sau protectoarea celor patru zei (Hapi, Amseti, Quebesenuf, Duamontef) care stăpâneau vasele canopice necesare proceselor de mumificare. Asocierea cu soția faraonului a adus cu sine ideea că Isis era considerată soția lui Horus, protectorul și mai târziu deificarea faraonului însuși. Prin urmare, zeița Hathor a devenit o perioadă atât mama lui Horus cât și a lui Isis. În timpul Regatului Mijlociu, rolul zeiței crește aceasta devenind și protectoare a nobililor și chiar a oamenilor de rând.
În timpul Noului Regat, Isis devine tot mai proeminentă și devine mama (protectoarea) faraonului. Se spune că l-a alăptat pe faraon când acesta era prunc și este de multe ori înfățișată astfel. Rolul numelui și coroanei în formă de tron pe care o poartă sunt însă necunoscute. Unii egiptologi cred că funcția originară a zeiței Isis era cea de mamă și tron pentru faraon, deși o viziune mai modernă stabilește că aceste două aspecte (mamă-tron) au venit mai târziu prin asociere. În multe triburi africane, tronul regelui este perceput ca fiind însăși mama regelui, ceea ce se potrivește cu fiecare din cele două teorii despre Isis.

Sora și soția lui Osiris

În altă zonă a Egiptului, când panteonul a fost definitivat, Isis a devenit una din zeitățile componente ale Eneadei de la Heliopolis, fiică a zeului pământului, Geb și a zeiței cerului, Nut, și soră cu zeii Osiris, Seth și Nephthys. Ca zeitate a morții, a fost asociată cu Osiris, zeul lumii subterane (Aaru) și a fost considerată soție a acestuia. Cele două surori, Isis și Nephthys erau deseori înfățișate pe sarcofage cu aripile întinse, ca protectoare împotriva răului.
O legendă târzie descrie apariția unui nou zeu al lumii morților, Anubis, atunci când cultul lui Osiris a câștigat mai multă autoritate. Vrând să îl atragă pe Seth, Nephthys se deghizează astfel încât să fie la fel de frumoasă ca Isis, dar nu reușește. În cele din urmă însă, Osiris se îndrăgostește de înfățișarea ei și crede că este chiar soția lui, Isis. În urma relației dintre Nephthys și Osiris rezultă un copil, Anubis. Temându-se de furia lui Seth, Nephthys o convinge pe Isis să îl adopte pe micul Anubis.

Asimilarea zeiței Hathor

O statuie a zeiţei Isis cu Horus, Luvru, Paris

Credințele legate de Ra, zeul soarelui, au dus la o asociere a acestuia cu Horus, rezultând divintatea Ra-Herakty și de aceea Isis a fost văzută uneori ca soția a zeului Ra și mama zeului Horus. Dar fiindcă zeița Hathor era soția lui Ra, Isis a fost identificată cu aceasta, cele două devenind o singură zeiță, Isis-Hathor. Uneori, în cadrul Eneadei de la Heliopolis, Isis devine fiică a lui Atum-Ra, deci și a lui Hathor, idee care nu a rezistat prea mult în mitologia egipteană deoarece Isis și Hathor aveau destule în comun pentru a fi considerate una și aceeași zeiță.

Zeiţa Isis împreună cu fiul ei, Horus

Contopirea cu Hathor s-a dovedit a fi unul din cele mai importante evenimente din istoria mitologiei egiptene. Prin acest proces, Isis nu a mai rămas soția lui Horus ci a devenit mama acestuia, iar când Ra s-a contopit cu Atum devenind Atum-Ra, a fost luat în calcul faptul că soțul lui Isis era Osiris. Cu toate acestea, mai rămăsese de explicat cum Osiris, care fiind zeul morților, nu putea să fie viu, ar fi putut să fie tatăl lui Horus. Astfel a apărut ideea că Osiris trebuia să învie, idee care a dus la apariția legendei lui Isis și Osiris, povestite de Plutarh în De Iside et Osiride .
Un alt set de mituri detaliază aventurile zeiței după nașterea lui Horus. Isis încearcă să-și protejeze fiul de mânia zeului Seth, ucigașul lui Osiris. Ea îl salvează pe Horus din multe primejdii și îl vindecă chiar de înțepătura letală a unui scorpion. În cele din urmă, Horus ajunge la vârsta maturității și învingându-l pe Seth, preia tronul Egiptului.
Un alt mit legat de Isis este cel al cunoașterii numelui secret a lui Ra, cu ajutorul căruia zeița putea fi inițiată în lumea magiei și îl putea învia pe Osiris. Pentru a afla numele secret al zeului soarelui, Isis a adunat puțină salivă de la acesta, l-a amestecat cu argilă și a modelat un șarpe. Apoi a trimis acest șarpe ca să îl muște pe Ra. Otrăvit de șarpe zeul cere ajutorul celorlalți zei, iar Isis se oferă să îl tămăduiască cu condiția să i se spună numele secret pe care nimeni altcieneva nu îl știa. Acest aspect este adesea folosit de vechii egipteni în formulele magice, în care Isis este rugată să folosească numele lui Ra. Treptat, Isis devine cea mai importantă și cea mai puternică divinitate a magiei din întreg panteonul egiptean.
În consecință, din cauza naturii magice profunde a zeiței, caracterul predominant al lui Isis este aceea de zeiță a forțelor magiei. O nouă zeiță, Selkis, protectoarea mariajului, a vaselor canoptice și a ritualurilor, devine un nou aspect al lui Isis. Zeița joacă un rol central în rituri și formule magice, mai ales în cele care invocă protecția și vindecarea divină. În multe formule ea chiar se contopește cu Horus, iar o invocație a zeiței presupune și o implicare a puterilor lui Horus.

Asimilarea zeiței Mut

După ce autoritatea Thebei a crescut, Amon a devenit un zeu mult mai important, dar apoi a decăzut și a fost asimilat de Ra. În consecință, Mut, soția lui Amon, care pâna atunci absorbise alte zeițe a fosta cum asimilată de soția lui Ra, Isis-Hathor, devenind Mut-Isis-Nekhbet. Cu toate acestea, infertilitatea și virginitatea zeiței Mut au fost luate în considerație și astfel a apărut mitul că Isis a rămas însărcinată datorită magiei când s-a transformat într-un uliu și a zburat peste trupul neînsuflețit a lui Osiris.
Fiindcă Mut a devenit o parte din Isis, era firesc ca Amon să devină un aspect al lui Osiris, soțul lui Isis. Acest lucru nu era ușor de realizat, deoarece Amon-Min era un zeu al fertilității, iar Osiris personifica moartea. De aceea, cei doi zei au fost priviți separat.

Isis în afara Egiptului

În perioada egipteană târzie, Isis devine o divinitate dominantă în Egipt. Cultul său asimilează și câteva elemente din mitologia greacă și mesopotamică, iar zeița este identificată cu Afrodita și Astarte, două divinități ale iubirii. Ea ajunge să fie venerată din Nubia până orașele maritime din Marea Mediterană.
Cultul zeiței Isis a devenit din ce în ce mai proeminent în lumea elenistică, începând din ultimele secolal III-lea î.Hr., până când a fost interzis de creștini în secolul al VI-lea d.Hr. În ciuda popularității în creștere a misterelor lui Isis, există dovezi care sugerează că acest cult nu era prea bine primit de clasele dominante de la Roma. Riturile sale erau considerate de împăratul Augustus "pornografice" și capabile să distrugă moralitatea romanilor.
Tacitus scrie că după asasinarea lui Iulius Caesar, a fost decis să se construiască un templu în onoarea zeiței Isis. Augustus a suspendat acest plan și a încercat să-i readucă pe romani la divinitățile lor, care se aflau în deplină asociere cu instituțiile statului. În cele din urmă, împăratul roman Caligula a abandonat prudența lui Augustus referitoare la divinitățile orientale. În timpul domniei lui Caligula festivalul în cinstea zeiței Isis a fost stabilit la Roma. Conform lui Flavius Josephus, Caligula însuși s-a inițiat în misterele lui Isis și a participat la festivalele pe care le înființase.

Iconografie

Simboluri

Datorită asocierii frecvente făcute între noduri și puterea magică, unul din simbolurile zeiței Isis a fost tiet/tyet (însemnând bunăstare/viață), cunoscut mai mult sub numele de Nodul lui Isis. Tyet se aseamănă destul de bine cu un ankh, diferența fiind că brațele acestuia se îndoaie în jos sugerând probabil ideea de viață eternă, de regenerare și de înviere. Nodul lui Isis era adeseori folosit ca o amuletă din lemn roșu, piatră sau sticlă în ritualuirile funerare.
Steaua Spica și constelația Fecioarei apăreau la o dată din an asociată cu recolta de cereale și cu zeii și zeițele fertilității. De aceea ele au devenit simboluri ale zeiței Hathor și mai apoi ale lui Isis. Zeița Isis a asimilat-o de asemenea pe Sopdet, divinitatea stelei Sirius, după ce Sopdet a fost considerată o zeiță a fertilității și identificată cu Hathor.

Atribute

În Cartea Morților, Isis este "cea care dă naștere cerului și pământului, cea care îi cunoaște pe orfani și pe văduve, cea care caută dreptate pentru cel sărac și adăpost pentru cel slab". Alte titluri ale lui Isis sunt "Regina Cerurilor", "Mama zeilor", "Cea care reprezintă totul", "Zeița lanurilor verzi", "Cea strălucitoare pe cer", "Steaua Mărilor", "Marea doamnă a magiei", "Zeița magiei, fertilității, naturii, maternității și a lumii subterane", "Dătătoarea celestă a luminii", "Stăpâna cuvintelor dătătoare de putere", etc.

Înfățișare

Isis cu coarne de vacă şi disc solar, ţinându-l în braţe pe Horus (Perioada târzie a Egiptului Antic)

În artă, Isis este înfățișată ca o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă și încoronată cu semnul hieroglific pentru tron. Uneori ea ține un lotus. Isis apare câteodată și cu niște aripi desfăcute deasupra și în jurul lui Osiris, ca și cum ar vrea să îi încălzească și să îi protejeze trupul. Din acest punct de vedere, Isis se aseamnănă foarte bine cu zeița Maàt, diferența fiind că Maàt poartă pe cap o pană de struț, iar Isis simbolul tronului regal. După asimilarea lui Hathor, podoaba capului se schimbă coroana fiind înlocuită cu două coarne de vacă între care se află discul solar. Isis este astfel uneori simbolizată de o vacă sau de capul unei vaci. De multe ori, Isis apare împreună cu fiul ei, Horus sau, sub formă de uliu, deasupra corpului lui Osiris. Fiind și o zeiță a cerului, Isis este reprezentată stând pe o jumătate din lună, simbol al luminii nocturne.
Isis ține în mână simbolul vieții, ankh, dar poate avea și unul din obiectele specifice zeiței Hathor, cum ar fi sistrum-ul sacru (un fel de instrument muzical) și colierul menat aducător de belșug și fertilitate.

Blestemul lui Tutankhamon

Cati oameni nu au auzit de blestemul lui Tutankhamon sau de inscriptia ,,Moartea va atinge cu aripile ei pe cel care il va tulbura pe faraon “? Aceasta inscriptie, descoperita in interiorul mormantului lui Tutankhamun,capata un straniu ecou atunci cand a devenit cunoscuta soarta celor care ,, au profanat “ acest mormant. Sa aflam istoria descoperiri mormantului:
La inceputul secolului XX, egiptologii au crezut ca Valea Regilor si-a dezvaluit toate secretele.S-au descoperit 30 de cosciuge si 24 de mumii,printre care cele ale lui Ramses II si Amenofis I.

          In 1903,un englez bogat, lordul Carnavon, a sosit la Cairo cu intentia de a face noi sapaturi.

           A fost primit cu scepticism, dar a reusit sa-si atraga colaborarea unui tanar Haward Carter. Echipa a avut un succes remarcabil.

,, TUTANKHAMON “

            Acest lucru a atras atentia lui Carter si a lui Carnavon, care si-au concentrat cercetarile asupra lui. Timp de cativa ani, sapaturi le nu au scos mare lucru la iveala.

             In 1920, Carnevon a trimis de la Londra, lui Carter, o telegrama:,, Am pierdut destul timp in Valea Regilor. Schimba locul. Mergi sa faci sapaturi in delta Nilului. Este o regiune in care nu s-au gasit inca prea multe.”

               Dar Carter a vazut intr-o zi colibele de piatra sub care nimeni nu facuse sapaturi.El a vrut sa incerce.  

                La 2 noiembrie 1922, incep sapaturile.A doua zi au gasit o piatra, si dupa ea alta. Era capatul unei scari.Pana seara au degajat 4 trepte, din cele16 pe care le avea scara.

                  Dupa degajarea scarii, cercetatorii au intalnit o dala de piatra cu 2 sigilii.Unul era fals, dar celalalt era autentic. El purta inscriptia urmatoare:

,, Nebkheperoure-Tutankhamon “

         Poarta a fost perforata.Inauntru, Carter a vazut un culoar lung ,plin de daramaturi.

La extremitatea cealalta, la 7 sau 8 metri distanta,o alta poarta a fost descoperita, marcata de sigiliul lui Tutankhamon.

Carter i-a telegrafiat lui Carnavon pentru a-i anunta extraordinara descoperire.Trei saptamani mai tarziu, Carnavon a venit la Egipt, insotit de un alt egiptolog renumit, Calender.

La data de 25 noiembrie 1922, Carter, Carnavon si Calender au coborat scara si au gaurit poarta. In partea cealalta era ceva fantastic. Erau vase de alabastru, bijuterii, coliere, cupe de aur, cufere incrustate cu pietre pretioase…Dar nu era mumia…

La 18 februarie 1923,inaltul comisar al Marii Britanii, mai multi ministrii egipteni, ambasadorii Frantei si Belgiei, Regina Elisabeta a Belgiei, au participat la ”inaugurarea” oficiala a sapaturilor.In spatele zidului  s-au gasit 2 cufere. In unul era mumia lui Tutankhamon.

Lordul Carnavon a fost intepat de un tantar si a murit in noaptea de 4 spre 5 aprilie 1923.

Asa s-a nascut legenda blestemului faraonului.

Mortile misterioase au continuat: unul din fratii lui Carnavon, infirmiera lui Carnavon, secretarul lui Carter, tatal lui s-a sinucis, savantul care a radiografiat mumia ,un ministru egiptean care a vizitat mormantul. 

Presa a creat imediat legende, ca de exemplu: ca Carnavon ar fi fost intepat nu de un tantar ci de un scorpion sacru, sau ca o cobra ar fi mancat papagalul arheologului. Dar Carter a continuat sapaturile si a mai descoperit doua alte cufere, o capela si doua alte sarcofage, dintre care unul din aur masiv.

        Fiind invelita complet in benzi de panza si intr-o stare foarte proasta, mumia a fost scoasa din mormant abia in octombrie 1925.

         Inscriptia de pe benzi afirma:” Rege Tutankhamon, inima ta ramane nemuritoare in trupul tau. Ea este in fruntea celor vii, asa cum Ra va ramane in cer.”  

         Acum se stie ca Tutankhamon era un faraon din a 18-a dinastie , mort foarte tanar.

         S-au  presupus diferite explicatii ca: radioactivitatea, febra Q, praful(o explicatie ridicola inventata intr-un moment de criza in fata presei) , histoplasmoza , etc.lestemul lui Tutankhamon i-a facut pe multi sa tremure si sa viseze .

Tutankhamon

Viata faraonului

Băiatul faraon s-a născut în anul 1341 î.Hr. în orașul Aketaton ("Orizontul lui Aton"). La vârsta de 7 ani Tutankamon a luat-o de soție pe frumoasa Ankesenamon ("Ea trăiește pentru Amon"), sora sa vitregă. Doi ani mai târziu, fratele său mai mare, Smenkhkare si Luca Alexe, moare, tronul revenindu-i lui. A abandonat cultul tatălui său, revenind la zeii tradiționali.În al doilea an de domnie, Tutankhamon părăsește Tel al-Amarna, efemera capitală întemeiată de Akhenaton, și se instalează la Memfis, aproape de actualul Cairo. Face din el centrul administrativ, și în același timp, își schimbă numele din Tutankhaton, „imagine vie a lui Aton", în Tutankhamon, „imagine vie a lui Amon", marele zeu al Egiptului, adorat în temple de la Karnak până la Teba, capitala religioasă. Demolarea monumentelor închinate lui Aton începe. Sanctuarele sunt demontate rând pe rând, blocurile lor de piatră fiind refolosite în noile construcții. Tutankhamon pune să se decoreze unii pereți ai templelor de la Karnak și Luxor, închinate lui Amon, și să se ridice numeroase statui ale zeului și ale lui însuși. Pe plan extern, au avut poate loc două expediții militare, una în Orientul Apropiat, cealaltă în Nubia.
Numele oficial Tut-ankh-Amon era Nebkheperure numele Tutankhamon fiind unul foarte personal și mai puțin important.
Celebritatea postumă a lui Tutankhamon se datorează mormântului său din Valea Regilor de lângă Teba, descoperit în 1922 de britanicul Howard Carter, singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat neprofanat și nejefuit.

Moartea

Faraonul și soția sa

Tutankhamon a murit la vârsta de 18 ani. Se presupune că ar fi fost ucis printr-o lovitură la cap. Suspectul principal ar fi fost Ay, succesorul său, al cărui motiv consta în preluarea tronului. O radiografie indică un cheag de sânge în craniul său.
În anul 1925, mumia lui Tutankhamon a fost deschisă și analizată de către echipa lui Howard Carter. În 1969 și 1986, ea a fost supusă razelor X; în anul 2005, mumia a fost testată cu scanerul. Radiografiile indică mai multe fracturi, dar se presupune că acestea au fost produse de către echipa lui Carter. Radiografiile arată că Tutankhamon era sănătos și nu avea nici o urmă de infecție, ceea ce indică faptul că el nu a murit din cauze naturale. O radiografie a capului său prezintă un cheag de sânge în zona cefei, ceea ce ar dovedi presupusa lovitură la cap.
Dar cine a fost ucigașul? Mulți consideră că suspectul principal era chiar soția sa, Ankesekhamon. În apropierea mumiei sale s-au găsit doi fetuși morți, probabil fii săi (unul ar fi murit la naștere; celălalt - la câteva zile după naștere).
O tomografie a mumiei indică faptul că Tutankhamon avea coloana strâmbă, ceea ce ar putea însemna că faraonul nu-și putea mișca capul. Acest fapt ar putea reprezenta cauza care a dus la moartea fiilor săi. O variantă este aceea că faraonul ar fi fost ucis de către soția sa deoarece nu putea să aibă copii sănătoși din cauza stării sale de sănătate.
Însă, bazat pe imaginile transmise de-a lungul vremii, aceasta își iubea soțul foarte mult, fapt care face imposibilă crima. Deviația coloanei ar fi putut fi provocată la îmbălsămare.
Un alt suspect este Maya, un servitor al faraonului. Dar și despre acesta se presupune în unele teorii că ținea la faraon și că este cel care a distrus documentele care indicau locul mormântului său.
Un alt suspect este generalul Horhemheb. Totuși, dacă acesta ar fi fost ucigașul, i-ar fi luat imediat locul pe tron; în plus, acesta era cel care îl instruia pe faraon.
În fine, un alt suspect este viziriul său, Ay. Acesta l-ar fi ucis pentru a prelua puterea, fapt care s-a și întamplat.
În anul 2005, o echipă de la 'National Geographic' condusă de către arheologul Zahi Hawass, a analizat mumia prin scanare. S-au descoperit foarte multe fracturi produse de către Carter. Cutia toracică lipsea, mumia avea o gaură la cap, o gleznă de-a sa era înfășurată, posibil datorită unei fracturi, iar un dinte sănătos era ieșit lateral.

Faraonul pe car

Pe lângă asta, s-a descoperit că piciorul stâng era fracturat, iar rotula lipsea, ceea ce poate indica o căzătură. Rana de la picior s-a cangrenat, provocându-i moartea. Căzătura i-ar fi afectat și cutia toracică, ceea ce înseamnă că ea fost scoasă la îmbalsămare. Gaura de la cap ar fi putut fi produsă la îmbalsămare. Atunci când creierul i-a fost scos, ar mai fi rămas o cantitate mică în interiorul craniului; restul creierului a fost scos prin peretele craniului, iar cheagul de sânge nu e altceva decât o urmă de rășină, de ulei.
Însă unii cercetători cred că fractura s-ar fi produs la îmbălsămare și că teoriile cum că Tutankhamon ar fi fost lovit în cap sau că a fost otrăvit sunt false. Chiar dacă a avut coloana strâmbă sau s-a accidentat la piciorul stâng, Tutankhamon ar fi rezistat, fiind foarte sănătos și viguros, afirmă cercetătorii. Moartea sa rămâne în mare parte un mister. Recent, grație unui studiu genetic major, efectuat pe mai mulți membri din familia lui Tutankhamon, cercetătorii au descoperit că acesta avea anumite malformații la nivelul picioarelor.
În afară de o afecțiune a oaselor picioarelor de care suferea, numită maladia Kohler II, faraonul Tutankhamon avea picioarele grav deformate, astfel încât era nevoit să se deplaseze cu ajutorul unui baston.
Celui de-al doilea deget de la piciorul drept al faraonului îi lipsea osul mijlociu, fiind astfel mai scurt, iar laba piciorului stâng era îndoită înspre interior, faraonul călcând pe gleznă, nu pe talpă.
Această afecțiune a piciorului necesită încălțăminte special fabricată. Cu ajutorul unor curelușe din piele, piciorul faraonului era menținut în poziția corectă, pentru ca acesta să nu se deplaseze târându-și piciorul bolnav.

Marea Piramidă din Giza   

Piramida lui Kheops

Coordonate: 29°58′45.03″N 31°08′03.69″E / 29.9791750°N 31.1343583°E / 29.9791750; 31.1343583
Marea Piramidă din Gizeh este localizată pe Platoul Gizeh - orașul Gizeh, necropola anticului Memphis, actualmente parte a capitalei Cairo.
Aceasta este singura minune a lumii ce nu necesită descrieri ale istoricilor din antichitate sau ale poeților. Este singura minune a lumii asupra căreia nu se fac speculații referitoare la formă, mărime și prezentare. Este cea mai veche și totuși singura care a supraviețuit timpului. Contrar părerii generale, numai Marea Piramidă a lui Khufu (Cheops), nu toate cele trei Mari Piramide, se află pe lista celor șapte minuni ale lumii antice.
Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcție din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al XIX-lea în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de 227 m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei erau placate cu plăci șlefuite din calcar. A fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2.560 î.e.n. pentru a servi drept mormânt acestuia.
Tradiția construirii de piramide a început în Egiptul antic ca o sofisticare a ideii de "mastaba" sau "platformă" ce acoperea mormântul regal. Mai târziu, au fost folosite mai multe "mastaba", fapt dovedit de primele piramide, cum este Piramida în Trepte a Regelui Zoser (Djoser), construită de faimosul arhitect egiptean, Imhotep.

Potrivit lui Herodot, construcția ei ar fi durat peste douăzeci de ani și la ea ar fi lucrat 100.000 de oameni.Întâi a fost pregătit locul de amplasare și au fost transportate blocurile de piatră. Atunci era folosit un proiect pentru exteriorul piramidei, o șlefuire ce a dispărut de-a lungul timpului. Deși încă nu se știe exact cum au fost așezate blocurile de piatră, au existat mai mult teorii: una din aceste teorii se referă la construirea unei rampe drepte sau în spirală, ce era înălțată pe măsură ce se ridica piramida. Această rampă, îmbrăcată cu noroi și apă, ușura transportarea blocurilor împinse (sau trase) la locul lor. O altă teorie sugerează că blocurile de piatră erau puse la locul lor folosind pârghii lungi.
Când au cucerit Egiptul, în anul 641 e.n., arabii au găsit piramida intactă și după ce au deschis-o, căutând comoara lui Keops, sarcofagul era gol.
De-a lungul istoriei, piramidele de la Gizeh au stimulat imaginația oamenilor, aceștia numindu-le "Grânarele lui Iosef" sau "Munții Faraonului". Când Napoleon a invadat Egiptul în 1798 mândria resimțită de el atunci a fost exprimată în faimosul citat: "Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent" (Soldați! 40 de secole ne privesc din vârful piramidei).
În ultimii ani s-au mai descoperit încă trei sau patru camere, în apropiere de camera funerară, într-una fiind corabia regală, iar celelalte sunt în curs de explorare, dezvăluind poate ultimele secrete ale Marii Piramide: tezaurul și mumia faraonului.
Astăzi, Marea Piramidă este inclusă, împreună cu celelalte piramide și cu Sfinxul, în regiunea turistică a Platoului Gizeh. De asemenea, în zona aceasta se află muzeul ce găzduiește misterioasa Barcă Solară, descoperită abia în 1954, lângă partea de sud a piramidei. Această barcă se presupune că a purtat corpul lui Khufu în ultima sa călătorie, înainte de a fi înmormântat în piramidă. Se poate de asemenea să fi servit și ca mijloc de transport în viața de apoi, conform credințelor antice egiptene.

Amplasarea piramidei lui Kheops(1) în complexul de la Gizeh

Atunci când a fost construită, Marea Piramidă avea 145,75 m înălțime. De-a lungul timpului, a mai pierdut 9 m din vârf. Era acoperită cu piatră șlefuită (o parte se mai vede în vârful piramidei lui Khefren). Unghiul sub care e construită este de 54 de grade și 54 de minute. Fiecare parte a ei este orientată atent spre unul din punctele cardinale locale, adică nord, sud, est și vest. Perimetrul orizontal al fiecărei secțiuni în piramidă descrie un pătrat. Cea mai mare eroare între lungimile laterale este, uimitor, mai mică de 0,1%.
Fiecare bloc de piatră din cele două milioane în total cântărește mai mult de 2 tone. S-a sugerat faptul că în cele trei piramide sunt suficiente blocuri de piatră pentru a construi un zid gros de 30 cm și înalt de 3 m care să înconjoare Franța. Suprafața ocupată de Marea Piramidă poate înghiți Catedrala Sf. Petru din Roma, catedralele din Florența și Milano și Catedralele Westminster și Sf. Paul din Londra, toate laolaltă.
Pe fațeta din nord se află intrarea în piramidă. Coridoarele și galeriile duc fie spre camera mortuară a regelui, fie au avut alte funcții. Camera regelui se află în inima piramidei, putând fi accesată numai prin Marea Galerie și un coridor ascensional. Sarcofagul regelui este făcut din granit roșu, ca și pereții interiori ai camerei. Cea mai impresionantă este piatra cu laturi foarte fin șlefuite de deasupra intrării, lungă de peste 3 m, înaltă de 2,4 m și groasă de 1,3 m. Toate pietrele din interior se potrivesc așa de bine, încât nu poți strecura nici un card între ele. Sarcofagul este orientat conform direcțiilor cardinale și este cu numai 1 cm mai mic decât intrarea în cameră. Probabil a fost introdus în timpul construcției.
Au fost propuse noi teorii referitoare la originea și scopul piramidelor de la Giza... Observații astronomice... Locuri de venerare.. Structuri geometrice construite de o civilizație demult dispărută... Chiar și teorii legate de extratereștri au fost propuse, fără dovezi clare... Dar dovezile istorice și științifice copleșitoare sprijină în continuare concluzia că Marea Piramidă, ca și alte mici piramide din regiune, a fost construită de civilizația egipteană de pe malul vestic al Nilului, pentru a servi ca morminte regilor lor. Morminte unde Khufu, Khefren și Menkaure puteau să-și înceapă călătoria mistică în viața de apoi.
Herodot a spus că piramida a fost construită în 20 de ani, adică 7300 zile, (Khufu a domnit circa 23 ani) astfel, toate cele 2521000 blocuri de piatră de peste 2 tone fiecare au fost urcate pe piramidă în acest timp. Asta înseamnă că, dacă s-a lucrat tot anul în fiecare zi pe întreaga durată de 20 ani, atunci, în medie au fost adăugate 345,4 blocuri de piatră pe zi. Dacă s-a lucrat 8 ore pe zi, atunci s-au adăugat 43,2 blocuri de piatră pe oră, adică aproape 1 piatră de peste 2 tone pe minut. Dacă s-a lucrat 24 ore pe zi, ceea ce e mai puțin probabil, atunci s-au adăugat în medie 14,4 pietre pe oră. Pietrele însă au trebuit tăiate în forma pe care o au, și aduse la fața locului, unele de la câteva sute de kilometri distanță. În încăperea regelui au fost folosite mai multe pietre de până la 80 tone fiecare, și probabil nu a fost ușor pentru egipteni să le ridice până în inima piramidei la 50 metri peste sol. Majoritatea pietrelor au însă în jur de 2500 kilograme, așa că dacă s-au înghesuit 20 de persoane în jurul pietrei care are în medie 127cm x 127cm x 71cm , și fiecare a ridicat 125 kilograme, atunci cele 20 persoane cărând 125 kilograme fiecare au trebuit să urce treptele de 71cm înălțime pentru a urca piatra pe piramidă. Deși în Egipt sunt peste 60 piramide, doar cele 3 piramide de la Gizeh sunt construite cu pietre așa mari.

 

 

Medicina in Egiptul antic

Medicina

Instrumente medicale

Cunoștințele și experiența egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenții chirurgicale, tratau fracturi și aveau cunoștințe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas intacte și după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceștia aveau cunoștințe incredibile de anatomie.
Problemele medicale ale vechilor egipteni derivau direct din mediul lor. Viață și munca aproape de Nil au adus pericolele de malarie și paraziți, care au daunat ficatului și intestinelor. Fauna sălbatica periculoasa, cum ar fi crocodilii si hipopotamii au fost, de asemenea, o amenințare comună. Munca pe tot parcursul vieții in agricultură și constructie a daunat coloanei vertebrale si articulatiilor, precum și leziuni traumatice din construcții și război ce au avut repercusiuni semnificative asupra organismului. Pietrișul și nisipul din făină le-au zgariat dintii,lăsându-i susceptibili abceselor (deși cariile erau rare). Dietele celor bogați erau bogate în zaharuri, care a promovat boala parodontala .În ciuda portretelor in care ii prezentau pe decedati din clasa superioară ca fiind suplii si bine facut fizic, mumiile indica un exces de greutate ce atesta efectele unei vieți in care au consumat in exces. Speranța de viață al unui adult era de aproximativ 35 ani pentru bărbați și 30 pentru femei, dar a ajunge la maturitate era dificil, aproximativ o treime din populație murind în copilărie. Medicii egipteni erau renumiti în Orientul Apropiat antic pentru abilitățile lor de vindecare, iar unii, cum ar fi Imhotep , a ramas celebru mult timp după moartea lor. Herodot a remarcat că a existat un grad ridicat de specializare in randul medicilor egipteni, ca unii se specializau sa trateze fie capul sau stomacul, în timp ce altii tratau fie ochii, fie dintii. Instruirea medicilor avea loc la institutia Per Ankh sau "Casa Vietii" cu sediul în Per-Bastet în timpul Noului Regat și la Abydos și Sais în perioada târzie. Papirusurile medicale atesta o cunoaștere empirică de anatomie, in leziuni și tratamente practice. Ranile erau tratate cu bandaj cu carnea crudă, pânză albă, plase și tampoane îmbibate cu miere pentru a preveni infectia, în timp ce opiu de cimbru și Belladona erau utilizate pentru a calma durerea. Cele mai vechi înregistrări de tratament pentru arsuri descrie pansamente imbibate cu laptele de la mamele de bebeluși de sex masculin. Rugăciunile erau făcute zeitei Isis. Săruri de paine mucegaita, miere și cupru au fost, de asemenea, folosite pentru a preveni infectia de la murdărie în arsuri. Usturoiul și ceapa au fost folosite în mod regulat pentru a promova starea bună de sănătate și pentru a diminua simptomele de astm. Chirurgii egiptene coseau rănile, stabileau oasele rupte și amputau membrele bolnave, dar au recunoscut că unele leziuni erau atât de grave încât nu puteau face nimic altceva decat sa asigure confort pacientului până survenea decesul.

Obiceiurile funerare

Obiceiurile funerare

Masca lui Tut

Deschiderea gurii

Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând cǎ erau necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru mumificare , efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu bunurile persoanei decedate îi puteau folosi în viața de apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deșert care se conservau natural prin uscare .În condiții aride, deșertul a fost un avantaj în întreaga istorie a Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu își puteau permite pregătirile de înmormântare elaborate și disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogați au început să-și îngroape morții în morminte de piatră și sǎ le mumifice artificial, implicând îndepărtarea organelor interne , ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rǎșină , și îngropându-l într-un sarcofag de piatra dreptunghiula sau într-un sicriu de lemn. Începând cu dinastia a IV-a, unele părți au fost păstrate separat în borcane canopice . Din Regatul Nou, vechii egipteni au perfecționat arta mumificǎrii, care dura 70 zile si implica îndepărtarea organelor interne, scoaterea creierul prin nas cu un cârlig și umpleau corpul cu o soluție de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra suletul (Ka).După aceia toate organele interne erau puse în vase canopice acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou spălat cu vin și amestecuri de mirodenii, după care se înfășura în bandaje umede și apoi era uscat, prin acest proces se obținea garanția că trupul defunctului își va păstra forma și dimensiunile sale. Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri și bijuterii pe corp, amulete protectoare inserate între straturi, după care era pus în cosciug și îngropat.
Practicile de conservare au scăzut în epocia Ptolemeilor și cea Romanǎ, în timp ce accentul era pus pe aspectul exterior al mumiei, care era decorat. Egiptenii bogați erau îngropați cu cantități mari de produse de lux . Începând din Regatul Nou, cărțile decedaților erau incluse în mormânt, împreună cu statui shabti care erau considerate a fi servitori ce vor efectua muncile pentru decedat în viața de apoi. După înmormântare, rudele în viață erau așteptate să aducă ocazional alimente la mormânt și să recite rugăciuni în numele persoanei decedate.

Arhitectura Egiptului antic

Arhitectura Egiptului antic include unele dintre cele mai renumite structuri din lume: de la Marile Piramide din Giza la templele de la Teba . Au fost organizate proiecte de construcții finanțate de către stat pentru scopuri religioase și comemorative, dar, de asemenea, pentru a consolida puterea faraonului. Vechii egipteni au fost constructori calificați, folosind unelte simple, dar eficiente și instrumente de reperare, arhitecții putând construi mari structuri de piatră cu acuratețe și precizie. Locuințele interne ale egiptenilor de rând cât și ale nobililor, erau construite din materiale perisabile, cum ar fi chirpici și lemn, care nu au supraviețuit. Țărani trăiau în case simple, în timp ce palatele de elita au fost structuri mai elaborate din cǎrǎmizi. Câteva au supravietuit ca palatele din Noul Regat , cum ar fi cele din Malkata și Amarna , ce aratǎ zidurile și podele bogat decorate, sculptate și pictate cu scene de oameni, pǎsǎri, bazine de apă, divinități, desene și modele geometrice. Structuri importante, cum ar fi templele și mormintele erau destinate să reziste pentru totdeauna, fiind construite din piatră în loc de cărămizi. Prima clădire din piatră de mari dimensiuni a fost complexul mortuar al faraonului Djoser. Cele mai vechi temple egiptene conservate , cum ar fi cele de la Giza, constau în săli simple, închise cu dale de acoperiș susținute de coloane. În Regatul Nou, arhitecții au adăugat coloane înalte , curtea deschisă și sălile hipostile-încăperi mari cu plafonul susținut de coloane, fiind un stil standard până în perioada greco-romană. Cea mai veche și mai popularǎ arhitectură funerarǎ în Vechiul Regat a fost Mastaba , o structură dreptunghiulară platǎ construită din cărămizi. Piramida lui Djoser este o serie de mastabale stivuite una peste alta. Piramidele au fost construite în Regatul Vechi și Regatul Mijlociu, dar faraonii din Regatul Nou le-au abandonat, în favoarea mormintelor tǎiate în piatră.

Scrisul

Scrisul

Scrierea hieratica

Piatra de la Rosetta

Scrierea hieroglificǎ dateazǎ din 3000 î.en., și este compusǎ din sute de simboluri. O hieroglifă poate reprezenta un cuvânt, un sunet, sau un determinant tăcut, și același simbol poate servi unor scopuri diferite, în contexte diferite. Hieroglife au fost scrise pe monumente de piatră și în morminte, care pot reprezenta lucrări individuale de artă. În scrierea de zi cu zi, scribii au folosit o formă cursivă de scriere, numitǎ hieraticǎ , care a fost mai rapidǎ și mai ușoară. În timp ce hieroglifele oficiale pot fi citite în rânduri sau coloane, în orice direcție (deși de obicei scrise de la dreapta la stânga), hieratica a fost întotdeauna scrisǎ de la dreapta la stânga, de obicei, în rânduri orizontale. O nouă formă de scriere, demotica , a devenit stilul de scris predominant.
În jurul primului secol e.n., alfabetul copt a început să fie utilizat în paralel cu scrierea demoticǎ. Copta este un alfabet grecesc modificat cu adaos de unele semne demotice. Deși hieroglifele oficiale au fost utilizate într-un rol ceremonial până în secolul al IV-lea, spre finalul antichitǎții, doar un mic grup de preoți puteau sǎ le citeascǎ și sǎ le interpreteze. Când unitățile religioase tradiționale au fost desființate, cunoștințele de scrierea hieroglifică au fost în mare parte pierdute. Încercările de a le descifra s-au întâlnit în timpul perioadei bizantine și islamice în Egipt, dar numai în 1822, după descoperirea Pietrei de la Rosetta  și ani de cercetare fǎcute de Thomas Young și Jean-François Champollion , hieroglifele au fost aproape complet descifrate.

Resursele naturale

Resursele naturale

 

Mestesugurile

 

Egipt este bogat în construcții și obiecte din piatră , cupru și minereuri de plumb , aur , și pietre semiprețioase . Aceste resurse naturale le-au permis vechilor egipteni sǎ construiascǎ monumente , statui sculptate , sǎ producǎ unelte și bijuterii la modǎ . Sarea a fost o resursǎ vitalǎ pentru mumificare .Ghipsul era măcinat pentru producerea ipsosului . Formațiuni de rocă au fost găsite în îndepărtatele și neprimitoarele wadis-uri din deșertul de Est și Sinai ,care necesitau expediții mari , controlate de stat pentru a obține resurse naturale gǎsite acolo . Au fost construite mine de aur în Nubia , și una dintre primele hărți egiptene cunoscute reprezintǎ o mină de aur din această regiune .Wadi Hammamat a fost o sursă remarcabilă de granit, gresie și aur . Silexul a fost primul minereu colectat și utilizat pentru a face instrumente, lame și vârfuri pentru sǎgeți și topoare din silex , fiind cele mai vechi dovezi de locuire în valea Nilului.Egiptenii antici utilizau sulful ca substanțǎ cosmeticǎ . Egiptenii au lucrat în depozite de plumb pentru a extrage minereuri de galenă de la Gebel Rosas pentru a produce figurine mici. Cuprul a fost cel mai important metal pentru producerea uneltelor în Egiptul antic si era topit în cuptoare din minereu malachit exploatat în Sinai . Lucrătorii colectau aur din sedimente aluvionare sau prin procesul intensiv de măcinare și spălare a cuarțitului aurifer.Rezervele de fier găsite în Egiptul de Sus au fost utilizate în ultima perioadă , atunci când construcțiile de piatrǎ erau abundente în Egipt . Carierele de calcar se gǎseau de-a lungul Nilului , granitul era extras de la Aswan , și bazaltul și gresia erau extrase din wadi-urile din deșertul de est . Rezervele de pietre decorative , cum ar fi porfirul , gresia, alabastrul și carneolul din Deșertul de Est erau colectate chiar înainte de prima dinastie. În perioada lui Ptolemeu și cea romanǎ , minerii colectau smaralde în Wadi Sikait și ametist în Wadi el - Hudi .

Sistemul juridic

Sistemul juridic

Scrib

Șeful sistemului juridic era faraonul , care era responsabil de adoptarea legilor și menținerea legii și ordinii , un concept menționat de vechii egipteni ca Ma'at . Deși nu există coduri juridice din Egiptul antic ce au supraviețuit , documente judiciare arată că legea egipteană a fost bazatǎ pe o vedere de bun-simț al binelui și răului , care a subliniat în a ajunge la acorduri și rezolvarea conflictelor, mai degrabă decât aderarea la un set complicat de statuturi.Consiliile locale ale bătrânilor, cunoscute sub numele de Kenbet ,erau responsabile de guvernarea în procese care implicau cererile mici si dispute minore . Cazuri mai grave care implicau crimele , tranzacțiile cu terenuri mari și jefuirea mormintelor erau menționate la marele Kenbet , unde prezidau vizirul sau faraonul . Reclamanții și pârâții erau așteptați să se prezinte și li se cereau să depună un jurământ că au spus adevărul . În unele cazuri , statul a preluat atât rolul de procuror cât și judecător , și putea tortura acuzații prin bătăie pentru a obține o mărturisire și numele tuturor conspiratorilor. Dacă acuzațiile erau triviale sau grave , cărturari și scribii depuneau în instanță un document cu plângere , mărturie și verdictul cazului ca referință pentru viitor .
Pedepsele pentru infracțiuni minore implicau amenzi , bătăi , mutilǎri faciale sau exilul , în funcție de gravitatea infracțiunii . Infracțiuni grave , cum ar fi crima si jefuirea unui mormânt erau pedepsiți prin execuție , efectuate prin decapitare , înec , sau tragerea în țeapă. Pedeapsa putea fi extinsǎ și aplicată și familiei criminalului . Începând din Regatul Nou , oracolele au jucat un rol major în sistemul juridic , de a face dreptate în ambele cazuri civile și penale . Procedura a fost să ceară zeilor un " da " sau " nu" în privința deciziilor . Zeii , prin intermediul preoților, pronunțau hotărârea de a alege zeul , se deplasau înainte sau înapoi , sau arătau spre una din răspunsurile scrise pe o bucată de papirus sau ostracon  Pedepsele nu se aplicau în cazul tuturor claselor sociale, mai ales nobilii de rang înalt care erau pedepsiți doar "simbolic".

Ierarhia

Societatea egipteană a fost extrem de stratificatǎ . Fermierii au constituit cea mai mare parte a populației, dar produsele agricole erau deținute direct de către stat, temple sau de o familie nobilă care deținea pământul. Fermierii erau supuși unui sistem de muncǎ forțatǎ și neplătită impusă de stat pentru executarea unor lucrări la proiecte publice, fiind nevoiți sǎ lucreze la proiectele de irigații sau de construcții. Chiar și așa, și cel mai umil țăran avea dreptul de a adresa petiții vizirului și curții. Artiști și meșteșugari aveau un statut mai înalt decât fermieri, dar și aceștia se aflau sub controlul statului, lucrând în atelierele de lângă temple și plătiți direct de la trezoreria statului. Cărturarii și oficiali formau clasa superioară în Egiptul antic, așa-numita "clasǎ de kilt alb", cu referire la veșmintele lor de in albit, care reprezentau un semn al rangului lor  . Clasa superioară își afișa vizibil statutul lor social în artă și literatură. Nobilimea mai era formatǎ din preoți, medici și ingineri calificați și specialiști în domeniul lor. Sclavia era cunoscutǎ în Egiptul antic, dar amploarea si prevalenta practicii sale sunt neclare.  Retrieved 11 December 2007. Sclavii erau utilizați în mare parte ca servitori . Ei puteau să cumpere și să vândă, puteau sǎ-și câștige drumul lor spre libertate sau de noblețe, și, de obicei, erau tratați de medici la locul de muncă. Atât bărbații, cât și femeile aveau dreptul să dețină și să vândă proprietǎți, să încheie contracte, sǎ se căsătorească și sǎ divorțeze, sǎ primeascǎ moșteniri și să urmărească litigiile în instanță.
Cuplurile căsătorite puteau să dețină proprietăți în comun și sǎ divorțeze printr-un acord care prevedea obligațiile financiare ale soțului pentru soția și copiii sǎi . Comparativ cu omologii lor din Grecia antică sau Roma , femeile egiptene au avut o gamă mai mare de opțiuni personale și oportunități de realizare. Femei, cum au fost Hatshepsut și Cleopatra, au devenit chiar faraoni , în timp ce altele dețineau puterea în calitate de soțiile divine ale lui Amon . În ciuda acestor libertăți, femeile egiptene nu preluau de multe ori roluri oficiale în administrație, servind doar roluri secundare în temple, și nu au fost la fel de susceptibile de a fi la fel de educate ca si bǎrbații.